Iertând am ales fericirea

În ultima perioadă s-au întâmplat chiar multe prin viaţa mea. Unele bune, alteori (ar zice unii) rele. Dar am învăţat şi am înţeles că nu trebuie să împărţim aşa viaţa. Dualitatea face parte din noi, noi nu am putea fi un întreg altfel. În plus, de unde ştim noi cu siguranţă că ceea ce numim „rău” aşa şi este. Dacă stai şi judeci la rece ceea ce se întâmplă, nu poţi să nu realizezi că totul este înspre binele tău, pentru a te ajuta pe tine să înveţi ceva. Cu cât respingem anumite fapte, realităţi, cu cât devenim mai încrâncenaţi, cu atât mai mult creşte suferinţa noastră.

Mi-a fost dat şi mie să cunosc diferiţi oameni. Pe unii i-am blamat pentru aşa-zisele neîmpliniri ale mele. Persoana lor mi-a devenit antipatică şi evitam să-i mai văd.  Apoi, în timp, mi-am dat seama că ei nu sufereau cu nimic, singura care suferea fiind eu.  Mi-a trebuit mult timp pentru ca să înţeleg acest lucru şi să mă curăt de tot balastul adunat, care mă tragea al naibii de tare în jos.  Simţeam că  am ceva rău înauntrul meu, care mă macină. Dar mulţumesc Divinităţii că m-a făcut să înţeleg. Acum aş vrea să o iau de la început, curată şi mai înţeleaptă.

Mă uit în jur şi nu pot să nu observ cât de mulţi oameni se bălăcăresc în această smoală creată de ei înşişi. Majoritatea ajung acolo şi nu găsesc cale de scăpare. Normal că toţi au un responsabil pentru toată mizeria din viaţa lor, dar întotdeauna e vorba despre o altă persoană. Când e atât de evident că singura vinovată pentru tot chinul este nimeni alta decât propria mândrie. Mereu judecăm pe alţii, mereu noi suntem mai buni decât ceilalţi, noi nu greşim niciodată, tot ceea ce ni se întâmplă e din cauza „duşmanilor”. Nimic mai eronat. Unora le face plăcere să se laude cu câţi duşmai au ei, câţi le vor răul. În loc să îşi îndrepte judecata spre propria lor persoana, spre faptele lor. Când nu îţi mai funcţionează autocritica, eşti un om pierdut. Când toţi ceilalţi sunt de vină pentru ceea ce ţi se întâmplă în viaţă, eşti un orb, dar şi un ipocrit.

Să nu uităm că totul este consecinţa propriilor noastre fapte. Atragem ceea ce am produs. Dacă eşti tot timpul îndârjit, pornit pe cineva, dornic de răzbunare, doar astfel de acţiuni vei avea în viaţă. Liniştea va dispare, iar sufletul tău va fi mereu agitat, nemulţumit, mâhnit. Chiar dacă nu recunoşti asta, vei avea parte doar de nefericire.

Dacă însă vei încerca să ierţi… vei cunoaşte adevărata fericire: „iertand pe cel care ne-a facut un rau (cu sau fara voia lui), ne salvam, in primul rand, pe noi insine”.


Anunțuri

3 gânduri despre &8222;Iertând am ales fericirea&8221;

  1. Nu sunt de acord cu formularea „iertand am ales fericirea”. Contine o lamentare, o asumare neputincioasa a unei situatii. Si totodata in situatia respectiva inteleg ca esti victima. Fiecare dintre noi alege sa fie ceea ce este. In conditiile astea nu e nevoie sa ne lamentam pentru ca ne meritam soarta. Fara rautate.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s