Crăciun pentru copii sau asaltul populaţiei de culoare

Ieri am fost şi eu, din partea asociaţiei mele, la evenimentul intitulat „Crăciun pentru copii”, de la Fundaţia Raţiu.  Din locul unde a fost amplasată mini-ferma mea, vedeam totul. Iar ca un fin observator format în tranşeele mass-mediei locale, am văzut multe chestii. Unele mi-au plăcut, dar altele m-au scos din sărite. La propriu.

Mi-a plăcut bradul şi aranjamentele din curte.

Se zice că în această perioadă trebuie să fim mai buni, mai drepţi, mai îngăduitori, să facem gesturi filantropice. Aşa s-au gândit şi foştii mei colegi, organizatori ai evenimentului. Drept pentru care au invitat, după un program foarte bine organizat (şi am apreciat acest amănunt), grupe de copii preşcolari de la grădiniţe, clase de elevi de gimnaziu, toţi însoţiţi de cadre didactice şi de părinţi. Repet, mi-a plăcut mult cum a fost organizat. Toţi soseau în curte, unde se regăseau şi se adunau pe clase, grupe, etc, după care intrau doi câte doi. Bun! Asta a fost însă mai încolo.

Eu am sosit pe la ora 10 şi până mi-am aranjat „hardughia” au apărut, ca muştele la …, tot felul de figuri, care mai de care mai colorate, copii şi mai puţini copii, toţi aştepând „să se dea ceva”. Se uitau cercetător în jur, studiau toate aranjamentele de sezon de prin curte, au cercetat până şi „ograda” păsărilor, iar eu a trebuit să-mi mut cutia pentru donaţii pentru că unii au şi pus ochii pe ea.  Toţi mă întrebau „ce se dă şi când se dă?”. Am încercat să fiu cât mai politicoasă şi le-am spus că „Moşul vine pe la 12”.

Nu peste mult timp, cât ai zice peşte, curtea s-a umplut.

La un moment dat, minunându-mă eu de mulţimea adunată, văd o mână ridicată dintr-un grup şi cu o mişcare rapidă, a înlăturat un element natural (măr) din decorul jardinierelor de la geamurile unchiului Mircea. Ghinionul băiatului a fost că l-am observat. Dar şi mai mare ghinion e că i-am observat şi satisfacţia de pe figură, după ce a făcut asta. Aşa că nu m-am putut obţine şi am ţipat la el, cât m-a ţinut gura. Toată lumea s-a uitat la mine, băiatul a pus repede mărul la loc şi a încercat să se facă nevăzut. Cred că nu se aştepta să devină, dintr-o dată, centrul atenţiei. Mai târziu a venit la mine şi a încercat, în felul lui, să se scuze, spunându-mi: „nu am ştiut că alea nu erau de mâncat”. Fâs.

Cert e că voluntarii au trebuit să adune imediat toate decorurile naturale. Pentru orice eventualitate.

Ei, dar credeţi că a fost uşor de ţinut sub control o armată de …, hmm, cum să spun,… dornici să primească ceva de-a moca? Doar sărăcuţul Moş, Îngeraşul şi spiriduşii stiu. Când au fostinvitaţi să intre în sala CRD-ului, coordonatorii armatei (doi bărbaţi, lideri ai comunităţii lor), le-au strigat (a se înţelege urlat): „hai să-i arătăm Moşului cum îl salutăm noi”. În secunda următoare, ca la comandă, toată gloata a început să colinde răsunător, tareeeeeee, dar în acelaşi timp să o pornească glonţ spre scaunul Moşului, de ăstuia i s-au înmuiat picioarele. De nu s-ar fi băgat, cu o mişcare rapidă, cei doi coordonatori, oprind mişcarea maselor, cred că restul zilei nici un copil nu-l mai vedea pe Moşu’. Toţi cei din faţă au trebuit să facă câţiva paşi înapoi.

La ieşire, unul din coordonatori stătea afară şi urla la mulţime să se adune, iar celălalt îi ordona dinăuntru. A fost ca o revelaţie pe moment. Am înţeles că nu merge altfel cu ei. Armata şi instrucţia tipic militară e singura metodă care dă roade cu ei.

Nu vă mai spun ce mi-au auzit urechile cât am stat acolo. Indiferent de vârstă, înălţime, sex etc, toţi aveau un vocabular din cel mai colorat. Am chiar încercat să povestesc cu un copil de vreo 13 ani, pe faţa căruia se citeau multe rele, după ce un altul îmi spusese că nu-i place şcoala şi a rămas repetent. L-am întrebat de ce nu-i place şcoala şi dacă îşi dă seama că fără şcoală nu o să poată face nimic în viaţă. Am mers chiar mai departe şi l-am întrebat dacă vrea să facă ceva în viaţa asta şi dacă îi pasă ce se va alege de el. Era cam încurcat, se vedea că până atunci nimeni nu-i adresase astfel de întrebări şi nu avea un răspuns pregătit. Dar cel mai clar se vedea că nu-i păsa de nimic, decât să facă bani, şi am citit pe el urma unui viitor întunecat.

Mulţi m-au asaltat şi pe mine, când au auzit că sunt căţei de dat. Abia i-am potolit. Totuşi, la un moment dat, a venit o tânără cu copilul ei şi mi-a cerut un căţel pentru copil. Am întrebat-o dacă au condiţii, curte, hrană etc, mi-a zis că da. Locuia pe Barbu Lăutaru şi asta m-a cam descurajat, deşi tânăra era curăţică, la fel şi copilul. A insistat că a mai avut câine şi ştie cum să aibă grijă de el, că are vecin un medic veterinar şi nu e problemă să-l ducă la acesta. Până la urmă m-am luptat să renunţ la ce-mi spuneau mie simţurile mele şi i-am făcut contractul. Au luat căţelul şi au plecat. Spre seară însă, pe când mă aflam la cumpărături, mă sună şi îmi spune că nu mai ştiu ce să facă cu căţelul că tot plânge şi nu stă cuminte într-un loc. Na, asta-i bună. Doar ce se aştepta de la un pui? I-am zis să-l aducă înapoi. În final m-am bucurat că aşa s-a întâmplat şi că atât de repede, ca să nu ajungă căţelul să fie maltratat. Şi mi-am promis că, de acum înainte, îmi voi asculta instinctele.

Nu vă spun că, deşi gazdele s-au gândit foarte bine să organizeze totul pe grupe şi ore, primii invitaţi fiind cei din comunitatea minoritară (oare???), ca apoi să poată veni liniştiti şi restul (ce-am ajuns!), cu toate astea, până seara au tot continuat să vină şi să revină aceiaşi reprezentanţi. Din acest motiv, gazdele s-au văzut nevoite să pună nişte voluntari la poartă, pe post de body-guarzi, doar că am observat (din nou) că postul lor, spre seară, devenise cu adevărat periculos. După ce am ieşit pe poartă, venea un grup de adulţi cu copii, iar o mamă din grup, foarte pornită, urla de pe stradă că dacă nu o să o lase să intre, îi omoară cu mâna ei, „să moară mama ei”. Nu ştiu ce a urmat că eu am plecat. Scârbită de ce am văzut.

Concluzie:

A face un gest frumos, caritabil, în această perioadă de sărbători sfinte, e privit în acest fel doar de cei cu educaţie, cu bun simţ. Ceilalţi însă profită la maximum. Când e de primit ceva, de-a moaca, se adună ca termitele şi „curăţă” tot. Iar dacă vin şi a doua oară şi sunt refuzaţi, pe motiv că şi-au primit deja cadoul, îţi hărţuiesc auzul cu cele mai expresive blesteme. Mă întreb atunci, unde e bucuria sufeltului tău, de creştin, că ai făcut un bine,  aducând o mică bucurie pe faţa unor oameni? La ce bun tot efortul?

Nu sunt rasistă, dar mă supără când văd ce văd. Am mai scris, pe blogul celălalt, că am cunoştinţe ţigani, oameni de treabă, care se străduiesc mult să iasă de la marginea societăţii şi să se integreze prin muncă cinstită, educându-şi copiii aşa cum ştiu ei mai bine. Dar totuşi au ceva în comun. Când e de primit ceva, se prezintă imediat, chiar dacă sunt bolnavi. Şi tuturor le place să se autovictimizeze în ochii celorlalţi.

Ah ce i-aş mai trimite câţiva pachet „divei” Madona, să se descurce cu ei. I-ar fi destul pentru o viaţă doar cei care au fost ieri la Fundaţia Raţiu. Sunt sigură că şi-ar muşca apoi limba, când ar mai vrea să zică ceva, pe scenă, în apărarea lor.


Anunțuri

5 gânduri despre &8222;Crăciun pentru copii sau asaltul populaţiei de culoare&8221;

      1. mersi!dar nu stiu cat a invatat de la mine. mai mult a venit de la el, pentru ca i place sa se implice. ma bucur sa aud ca te-a ajutat:)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s