Trecut comunist
Eu provin dintr-o familie de “nomenclaturişti”. Cel puţin aşa îi place soţiorului meu să mă tachineze. Adică tatăl meu a fost, pe vremuri, secretar de partid pe întreprindere. Era vorba despre I.C.S. Comerţ-Mixt, adică un “conglomerat” de tip comunist, sub umbrela căruia funcţionau toate magazinele din oraş, alimentare şi nealimentare, industriale etc, plus restaurante, cofetării şi nu mai ştiu ce. Atât tata cât şi mama erau pe statul lor de plată, mama ca şi contabilă, iar tata – gestionar de bar. Din acest motiv nu am simţit greutăţile comunismului, nu am fost nevoită să stau la cozi interminabile, nu duceam lipsă de păpică. Cu toate astea, adică cu toate “favorurile” rezultate de pe urma locului de muncă, tata era nemulţumit. Acum, la vârsta asta, amintindu-mi-l, îmi dau seama că în el se dădea mereu o luptă. Cred că era vorba despre găsirea unui echilibru între viaţa bună ce ne-o putea oferi datorită serviciului şi necredinţa lui în valorile comunismului. De multe ori, după ce venea de la şedinţele pe care trebuia să le prezideze, îmi povestea ce s-a întâmplat şi recunoşteam în privirea lui apăsarea. Însă pe atunci trăiam în lumea mea şi nu aveam capacitatea să-i ofer sfaturi, alinare etc. Îmi spunea că a trebuit să facă asta sau asta, dar că, în sinea lui, nu era de acord cu acele hotărâri. Îmi aduc aminte o întâmplare în care a trebuit să-şi mustre, de faţă cu toată adunarea, un coleg pentru că se aflase că are o amantă. Partidul nu permitea comportamente imorale (asta când se afla despre ele) şi regulamentul impunea sancţionări dure, până la eliminarea din partid, ceea ce coincidea cu cea mai dură pedeapsă dată unui membru de partid, pe vremea aceea. Tata era foarte supărat, se simţea vinovat, cred, pentru ceea ce fusese obligat să facă şi, simţind nevoia să se destăinuie cuiva, mi-a spus că nu se poate să intri chiar aşa, cu bocancii, în viaţa privată a unui om.
Apoi, cu o altă ocazie, tot un membru de partid şi angajat din comerţ, îşi ucisese nevasta într-un episod pe fond bachic. Dar pentru că omul era pilos, a scăpat uşor. Trăieşte bine mersi şi acum, alături de o femeie mult mai tânără decât el (foarte cunoscută în oraş şi apropiată de vârsta mea) şi ocupă un post călduţ de bugetar, subordonându-se fostei amante din vremea aceea (să nu mai spun că era minoră bine pe atunci). Ei bine, după episodul ăsta, tata s-a săturat şi şi-a încurajat o subalternă să preia funcţia de secretar de partid. Femeia era o tânără fără şcoală, venită de la sat, ce fusese angajată ca femeie de serviciu, la început. Tata a împins-o de la spate să facă şcoala la seral, apoi a pus-o pe post de barmaniţă, apoi a devenit secretară de partid. Mă rog, după vizita regulamentară la “Ştefan Gheorghiu”, bineînţeles. Acum doamna e patroană de restaurant, iar meritul îi aparţine în totalitate. Tata a văzut în ea capacitatea şi inteligenţa nativă şi a impulsionat-o. Ce mai e de apreciat e că această femeie nu a uitat să rămână OM până în ziua de azi.
Pe vremea aceea, am crescut pe undele “României Libere” şi a “Vocii Americii”. Deşi eram o liceancă romantică, prinsă tare de romanele clasice, ascultam cu interes ce se spunea pe aceste posturi de radio. Pe acest background am crescut şi m-am format ca om. Cu doi părinţi care reclamau (atât cât se putea) nocivitatea comunismului, cu replica zilnică a tatălui care la începerea telejurnalului de seară, după “poezia” devenită lait-motivul zecilor de ani de televiziune comunistă: “Bună seara stimaţi/tovarăşi telespectatori, azi tov. Nicolae Ceauşescu, secretar general al R.S.R, comandantul suprem, preşedintele” …bla, bla, bla – şi aici venea replica tatei care băga un scurt şi îndesat: “a murit!“, cu revolta mea de elev în faţa sistemului de învăţământ docrinar – toate astea mi-au devenit bagajul cu care am trecut pragul Revoluţie. Cred că cel mai mare necaz al lui tata a fost că nu a trăit să-l vadă pe Ceauşescu dispărând. A murit chiar în anul premergător revoluţiei.
Revoluţia şi post-revoluţia
La Revoluţie am trăit intens acele clipe, prima dată la locul de muncă, apoi acasă, la televizor, ca să aflu că tocmai generaţia mea a fost “carne de tun”, adică tocmai generaţia obligată de Ceauşescu să vină pe lume, prin celebrul decret din ’66-’67. Da, da, sunt un “decreţel”.
Au urmat 6 ani trăiţi peste hotare (am să povestesc despre perioada asta într-o altă postare) şi apoi revenirea, reacomodarea, învăţarea termenilor noi. Apropo, trebuie să vă povestesc ceva funny rău. Timp de 6 ani cât am lipsit eu (am plecat in ’90-’91) au apărut cuvinte şi terminologii noi. Când m-am întors, imediat m-am angajat la ziarul local “Realitatea”. În redacţia de acolo am luat cunoştinţă de multe lucruri noi, cuvinte şi expresii, printre care şi de “Muie”. Măi, toată ziua îmi auzeau urechile aşa ceva, ba din bancuri, ba din gurile celor din jur, iar eu habar nu aveam ce înseamna. Într-o zi, o colegă a spus un banc după care toată lumea râdea, doar eu mă uitam ca prostul. Era vorba de mama unei tinere, care îşi vizitează fata în cămunul studenţesc. Trecând ea pe coridoare, printre atâţia studenţi, a păţit exact ca mine, adică auzea în mod repetativ un cuvânt al cărui sens nu-l ştia. Când a ajuns la camera fiicei ei, a întrebat-o pe aceasta ce înseamnă “muie”. La care fata, ca nu cumva mama să-şi facă vreo impresie prea proastă despre viaţa şi tinerii din căminele studenţeşti, îi spune mamei că acel cuvânt e un fel de salut printre studenţi. Ei bine, la finalul zilei, înainte să plece înapoi acasă, mama intră din nou în camera fetei unde se adunaseră mai mulţi colegi, cu intenţia de a-şi lua rămas bun. Şi ce-i veni prima dată în minte fu tocmai cel mai nou salut învăţat: “Muie la toată lumea” , zise ea încântată că vorbea pe limba tinerilor. No, aci se termină bancul şi vine povestea mea. Vă daţi seama că toată lumea a râs după banc, iar după ce s-au risipit toti care-ncontro, mi-am luat inima-n dinţi şi am întrebat-o pe secretară: “Îmi spui şi mie, te rog, ce-i aia muie?”. Atunci să te ţii moment penibil. Normal că fătuca a izbucnit în râs şi m-a spus la toată lumea, ca şi continuare la bancul dinainte. Am muşcat-o, ce era să fac.
Munca la ziar
Nu am să intru în detaliile muncii de jurnalist decât atât cât să ating influenţa pesedistă asupra mass-mediei locale.
După Realitatea şi scandalul cu patronul-infractor, ne-am mutat cu toţii la un nou ziar, pe care-l botezasem toţi, de comun acord, “Obiectiv”. A fost cea mai bună creaţie mediatică a unui grup de jurnalişti amatori care au reuşit, pentru o clipă, să-şi unească talentele native şi să devină o echipă. Patronul era un tânăr om de afaceri, pe nume Dragoste Adrian, preşedintele PDSR-ului local (fostul PSD). Tatul lui fusese primar pe vremuri, iar el zicea că nu poate să se dezică de “stânga” din moment ce tatăl lui fusese primar comunist, că l-ar judeca lumea. Dar am observat că, pe lângă povestea lui, el chiar îl admira pe tătucul Ilici. Am încercat de câteva ori să îmi expun opiniile contra “conducătorului iubit”, dar nu au fost bine primite de tânărul nostru patron. Aşa că am încetat. La acea vreme, primar în Turda era Blasiu, tot de coloratură pe-de-se-ristă. Obişnuia să ne viziteze în redacţie, că doar venea la un coleg de partid, nu? Apoi am observat că îmi acorda o atenţie mai specială, ceea ce am pus-o pe seama faptului că copilărise cu o mătusă de-a mea. Dar, în pauzele şedinţelor de consiliu local, şi-a făcut un obicei de a mă strânge şi pipăi. Mă rog, nu în zonele moi, dar pe braţ, ca şi cum îmi făcea masaj. La început, în naivitatea mea tinerească, eram mândră de atenţia pe care o primeam din partea primarului, apoi a început să mă deranjeze şi încercam, pe cât posibil, să-l evit. Mă prezenta tuturor ca “ziarista mea preferată”. Acum, aceste cuvinte au cu totul o altă conotaţie pentru mine, dar sunt sigură că acelaşi lucru simţeau atunci şi cei cărora le eram prezentată.
Problema însă a apărut de unde nici nu mă aşteptam. Patronul nostru, fiind tânăr şi ambiţios, chiar naiv pe alocuri, ne-a dat mână liberă să scriem despre oricine şi orice, de bine sau de rău, indiferent de cine era vorba. Atât ne-a trebuit. A început Gelu Florea să sape, să scrie, să sape din nou, până când excavatorul nostru ajunsese prea adânc, deranjând puternic. Atât de puternic încât patronul Dragoste a fost schimbat din funcţia de prezident de partid, apoi stimabilii lui colegi au început pressing-ul pe afacerea lui. Nouă nu ne-a spus prea multe. Se ferea şi de noi. Nu am înţeles atunci de ce. Până într-o zi când a venit în redacţie şi m-a anunţa că sunt pusă pe liber. Băi, şoc din ăla n-am mai trăit. Eram atât de contrariată, nu înţelegeam de ce. În plus mă simţeam parte integrantă din acea echipă şi nu-mi imaginam viaţa înafara ei. Nu am primit detalii (greşeală mare), dar din atitudinea lui Dragoste şi a nevestei-sale am dedus că au ceva personal cu mine .
Apoi am aflat: şocul nr.2; stimabilul primărel, într-o confruntare directă cu Dragoste al nostru, m-a scos pe mine la înaintare, în cel mai mârşav mod cu putinţă. I-a spus că el ştie ce se petrece acolo, în redacţie, că mă are pe mine acolo, pe care mă ştie de când eram copil, că a fost prieten cu mătuşa mea, etc, etc. Adică, cum ar fi că eu aş fi spionul lui. Băi, ce nervi am avut atunci … Nu îmi venea să cred până unde poate ajunge un om. Se folosise de mine, mă folosise pe post de tun, iar eu căzusem total nevinovată într-un război politic şi personal. Na, de atunci mi-am promis să nu mă mai apropiu de nici un element politic, fie el primar, secretar sau doar simplu membru. Am fost scârbită de ceea ce aflasem, plus de câte informaţii adunaserăm noi despre pedeseriştii locali şi sforile trase de aceştia cu nesimţirea (corupţia) tipic comunistă. Dragoste şi familia lui a emigrat în Canada, pentru că nu mai avea nici o şansă să facă ceva aici, din cauza antipilelor puse de foştii lui colegi de partid.
De atunci am auzit şi mai multe, de mi se apleacă deja când aud de acest partid şi de “stimabilii” posesori ai carnetelor roşii.
Una singură mai am, tot cam din acea vreme, mai precis din timpul în care “Bombonel” îşi făcea campanie prin ţară, înainte de a fi numit premier. A trecut şi pe la primăria noastră, iar toată presa a fost invitată să-l interogheze. Stăteam pe scaun, în faţa lui şi-l studiam intens. Pe atunci nu ştiam câte ştiu acum despre aure, energii negative, etc, dar nu mi-a plăcut defel ce am simţit venind din partea lui. Era atât de plin de el, ne privea de undeva de sus de tot, cu o privire sfidătoare şi rece. În ochii lui nu eram decât nişte gândăcei fără importanţă, ce puteau fi călcaţi uşor în picioare.
Nu am simţit nevoia să-i adresez nici o întrebare, doar să-l studiez. El a simţit că era privit şi mi-a aruncat, la rîndul său, o privire cercetătoare. Apoi conferinţa de presă s-a încheiat, iar eu am fost încântată că am ieşit de acolo.
Ei, dar viaţa îţi oferă surprize din cele mai neaşteptate. De unde era să ştiu eu că, măritându-mă şi mutându-mă în casa bunicii soţului, voi avea printre vecini taman pe progenitura unui alt pesedist local. Şi nu unul simpatic. Iar cum aşchia nu sare departe de trunchi … dar asta e o altă poveste.
