Când eram mai mică, auzeam tot felul de poveşti spuse de părinţi sau de bunica din partea lui tata despre cât de mult au distrus comuniştii ţara asta. Auzeam despre distrugerea (voită) a intelectualităţii, despre punerea în funcţii de conducere a unor oameni fără şcoală, despre pupincurismul ridicat la rang de ideologie de partid. Pe atunci doar ascultam aceste poveşti, nu le prea puteam corela cu viaţa de zi cu zi, dar acum, le văd, le simt pe pielea mea şi mă supără, mă deranjează.
Ştiu că, ca să poţi evolua spiritual, trebuie să fii tolerant, să accepţi omul aşa cum e, să nu judeci, pentru că fiecare are misiunea lui. Dar mi-e greu, încă nu reuşesc să fac acest lucru, deşi mă străduiesc. Cel mai tare mă aduce în starea de greaţă&vomă creaţia comuniştilor în materie de român. O întâlnesc mereu, o recunosc după îmbrăcăminte, după gesturi, după ce eliberează pe gură. Fiinţa mea o respinge, face alergie la prezenţa ei şi mă rog să vină odată acea “curăţenie generală” care să taie de la rădăcină efectul ei nociv. Mi se spune să nu bag în seamă, să ignor. Uneori pot, dar uneori mă lovesc de ea şi reacţionez.
Dar cine este ea, această creaţie? Este un hibrid total nereuşit între ţăran şi orăşean, nici tăran – nici orăşean, dar bădăran peste limita suportabilului. Rezultatul unui blestem al unei societăţi cariate care, în funcţie de interesele politicului, mai încearcă din când în când să plombeze pe ici pe colo, dar cu materiale de proastă calitate. Iar rezultatul îl vedem pe străzi, pe autobuze, în instituţiile publice, la locul de muncă, în vecini, în familia lărgită etc, adică peste tot. Ei sunt mai mult de jumătate a acestui popor, înmulţit “la comandă” de către comunişti. Şi cine zicea despre comunişti că au fost proşti, se înşeală amarnic. Au fost foarte buni strategi. Au creat “fanul” ideal, cobaiul perfect pentru acţiunile şi planurile lor.
Portetul românului hibrid:
Fără educaţie, max. 12 clase trase de coadă, printre ultimii din clasă, fără cultură generală sau gust pentru îmbogăţirea acesteia, uneori cu diplomă de studii superioare luată pe bani (la I.D.), manelisto-popularist de proastă calitate (există muzică populară de foarte bună calitate, dar asta nu-i atrage), afişează un limbaj dur, grosolan, fără perdea, bădăran cât încape, are un apetitit nesătul pentru bârfe, intrigi, ziare/emisiuni de scandal, pornografie. Are idealuri “măreţe”, îi plac doar posturile de conducere, de unde şi ambiţia dusă la extrem. Odată ajuns acolo… “se urcă scrafa-n copac”…
Ţinuta preferată: treningul, pantofii sport sau chinezăriile ieftine – în cazul celor fără bani, iar când nu contează banul, fuge doar după ţoale de marcă, maşini luxoase, pe care le expune indecent de ţipător. Neavând o educaţie a stilului, a aspectului, îmbină foarte trist bunătate de culori lăsată pe pământul ăsta, de ţi se face milă. Îi place să atragă atenţia, iar dacă nu se poate exprima, o face prin ţinuta afişată. Îşi etalează, plin de emfază, superioritatea pe un limbaj brutal- neaoş, zgâriind puternic auzul. Se pricepe în toate, dar practic la nimic. Este “cocoşul” familiei, care blamează puternic femeia conducătoare şi bărbaţii care “se lasă conduşi de găină”. Dar tot el este plin de vicii şi, mai mult, lipeşte cu nonşalanţă etichete pe “copiile” sale din jur: “ce beat era X-ulescu, abia se putea ţine pe picioare”, “Y-escu fumează ca un turc” etc. Este prieten cu personalităţi locale şi nu numai: “bă, ăla mi-i pretin”, “îl ştiu că i-am zugrăvit balconul”, “doctorul ăla îi prietenu’ meu că …”, “doară mă duc la directorul X-ulescu şi vorbesc io cu el că mi pretin că odată i-am curăţat via”, etc. Tot el este cel care, la vederea unei persoane mai influente, de viţă nobilă ş.a.m.d. se simte în faţa Lui Dumnezeu şi se apleacă umil să-i sărute mâna, indiferent de sex.
Acest hibrid este cel mai uşor de manipulat, posesorul unui I.Q. mai dotat putând cu uşurinţă să-l “aducă” unde vrea el. Este cel care spune că: “în faţa şefilor trebe să taci, că ei sunt mai mari” sau “patronii sunt patroni, tu eşti mic, trebuie să înduri” sau “peste tot e aşa, n-ai ce face” sau “no lasă că-i bine şi aşa”. “Soldatul” perfect, nu-i aşa? Laş cât încape, dar afişând o personalitate foarte puternică. În fond el se teme de tot şi toţi.
În caz că este implicat în vreun conflict, din cauza limitării exprimarii verbale, a inexistenţei unui vocabular uzat în diplomaţie sau în managementul conflictelor, văzându-se pus rapid în inferioritate de către argumentele celuilalt, trece imediat la ameninţări. Este ultima “sforţare”. Nu acceptă să pună armele jos sau să se considere învins, pentru că ego-ul său este supradimensionat, iar o astfel de ruşine este inacceptabilă. Dacă nici aşa nu reuşeşte, în cazul în care se poate, trece la pumni. Dacă nu se poate (din motive independente de el) pleacă injurând, însă în sinea lui se simte atât de lovit, încâ frustrarea este transformată într-o ranchiună pusă la dospit. Iar când apucă prilejul … nu te iartă. Devine întotdeauna victima propriilor lui complexe, angrenându-se singur într-un cerc vicios care fac din el acel om nemulţumit de toate şi de nimic. “Viaţa e o scârbă”, în viziunea lui, dar niciodată nu va avea să recunoască că efectul nefericirii pe care-l resimte este de fapt rezultatul propriilor lui acţiuni. Expresii de genul: “culegi ceea ce semeni” sau “cine seamănă vânt, culege furtună” sau “roata se învârte” nu îi spune nimic.
Hibridarea aceasta nereuşită şi rezultatul ei este moştenirea cea mai grea pe care ne-au lăsat-o comuniştii. Un blestem mai mare pentru poporul român nici că se putea. Tăranul şi-a pierdut farmecul, acea imagine idilică a satului român, iar orăşanul adevărat (intelectualul, de fapt) se pierde printre atâtea implanturi artificiale nereuşite. Deşi mă dor, înţeleg acum de unde au apărut expresiile de genul: “România este o ţară frumoasă, păcat că este locuită” sau “ne merităm soarta, conducătorii etc”, “sunt ai noştri şi cu ei defilăm” etc.
Uneori hibridarea a însemnat o reuşită. În cazul românilor însă, această corcire a dat naştere la un specimen nereuşit.
