Jurnal de observator

24/02/2010

Hibridul român, rezultatul blestemului comunist

Filed under: Uncategorized — Brindusa @ 15:09
Tags: , , ,

Când eram mai mică, auzeam tot felul de poveşti spuse de părinţi sau de bunica din partea lui tata despre cât de mult au distrus comuniştii ţara asta. Auzeam despre distrugerea (voită) a intelectualităţii, despre punerea în funcţii de conducere a unor oameni fără şcoală, despre pupincurismul ridicat la rang de ideologie de partid. Pe atunci doar ascultam aceste poveşti, nu le prea puteam corela cu viaţa de zi cu zi, dar acum, le văd, le simt pe pielea mea şi mă supără, mă deranjează.

Ştiu că, ca să poţi evolua spiritual, trebuie să fii tolerant, să accepţi omul aşa cum e, să nu judeci, pentru că fiecare are misiunea lui. Dar mi-e greu, încă nu reuşesc să fac acest lucru, deşi mă străduiesc.  Cel mai tare mă aduce în starea de greaţă&vomă creaţia comuniştilor în materie de român. O întâlnesc mereu, o recunosc după îmbrăcăminte, după gesturi, după ce eliberează pe gură. Fiinţa mea o respinge, face alergie la prezenţa ei şi mă rog să vină odată acea “curăţenie generală” care să taie de la rădăcină efectul ei nociv. Mi se spune să nu bag în seamă, să ignor. Uneori pot, dar uneori mă lovesc de ea şi reacţionez.

Dar cine este ea, această creaţie? Este un hibrid total nereuşit între ţăran şi orăşean, nici tăran – nici orăşean, dar bădăran peste limita suportabilului. Rezultatul unui blestem al unei societăţi cariate care, în funcţie de interesele politicului, mai încearcă din când în când să plombeze pe ici pe colo, dar cu materiale de proastă calitate. Iar rezultatul îl vedem pe străzi, pe autobuze, în instituţiile publice, la locul de muncă,  în vecini, în familia lărgită etc, adică peste tot. Ei sunt mai mult de jumătate a acestui popor, înmulţit “la comandă” de către comunişti. Şi cine zicea despre comunişti că au fost proşti, se înşeală amarnic. Au fost foarte buni strategi. Au creat “fanul” ideal, cobaiul perfect pentru acţiunile şi planurile lor.

Portetul românului hibrid:

Fără educaţie, max. 12 clase trase de coadă, printre ultimii din clasă, fără cultură generală sau gust pentru îmbogăţirea acesteia, uneori cu diplomă de studii superioare luată pe bani (la I.D.), manelisto-popularist de proastă calitate (există muzică populară de foarte bună calitate, dar asta nu-i atrage), afişează un limbaj dur, grosolan, fără perdea, bădăran cât încape, are un apetitit nesătul pentru bârfe, intrigi, ziare/emisiuni de scandal, pornografie. Are idealuri “măreţe”, îi plac doar posturile de conducere, de unde şi ambiţia dusă la extrem. Odată ajuns acolo… “se urcă scrafa-n copac”…

Ţinuta preferată: treningul, pantofii sport sau chinezăriile ieftine – în cazul celor fără bani, iar când nu contează banul, fuge doar după ţoale de marcă, maşini luxoase, pe care le expune indecent de ţipător. Neavând o educaţie a stilului, a aspectului, îmbină foarte trist bunătate de culori lăsată pe pământul ăsta, de ţi se face milă. Îi place să atragă atenţia, iar dacă nu se poate exprima, o face prin ţinuta afişată. Îşi etalează, plin de emfază, superioritatea pe un limbaj brutal- neaoş, zgâriind puternic auzul. Se pricepe în toate, dar practic la nimic. Este “cocoşul” familiei, care blamează puternic femeia conducătoare şi bărbaţii care “se lasă conduşi de găină”. Dar tot el este plin de vicii şi, mai mult, lipeşte cu nonşalanţă etichete pe “copiile” sale din jur: “ce beat era X-ulescu, abia se putea ţine pe picioare”, “Y-escu fumează ca un turc” etc. Este prieten cu personalităţi locale şi nu numai: “bă, ăla mi-i pretin”, “îl ştiu că i-am zugrăvit balconul”, “doctorul ăla îi prietenu’ meu că …”, “doară mă duc la directorul X-ulescu şi vorbesc io cu el că mi pretin că odată i-am curăţat via”, etc. Tot el este cel care, la vederea unei persoane mai influente, de viţă nobilă ş.a.m.d. se simte în faţa Lui Dumnezeu şi se apleacă umil să-i sărute mâna, indiferent de sex.

Acest hibrid este cel mai uşor de manipulat,  posesorul unui I.Q. mai dotat  putând cu uşurinţă să-l “aducă” unde vrea el.  Este cel care spune că: “în faţa şefilor trebe să taci, că ei sunt mai mari” sau “patronii sunt patroni, tu eşti mic, trebuie să înduri” sau “peste tot e aşa, n-ai ce face” sau “no lasă că-i bine şi aşa”. “Soldatul” perfect, nu-i aşa? Laş cât încape, dar afişând o personalitate foarte puternică. În fond el se teme de tot şi toţi.

În caz că este implicat în vreun conflict, din cauza limitării exprimarii verbale, a inexistenţei unui vocabular uzat în diplomaţie sau în managementul conflictelor, văzându-se pus rapid în inferioritate de către argumentele celuilalt, trece imediat la ameninţări. Este ultima “sforţare”. Nu acceptă să pună armele jos sau să se considere învins, pentru că ego-ul său este supradimensionat, iar o astfel de ruşine este inacceptabilă. Dacă nici aşa nu reuşeşte, în cazul în care se poate, trece la pumni. Dacă nu se poate (din motive independente de el) pleacă injurând, însă în sinea lui se simte atât de lovit, încâ frustrarea este transformată într-o ranchiună pusă la dospit. Iar când apucă prilejul … nu te iartă. Devine întotdeauna victima propriilor lui complexe, angrenându-se singur într-un cerc vicios care  fac din el acel om nemulţumit de toate şi de nimic. “Viaţa e o scârbă”, în viziunea lui, dar niciodată nu va avea să recunoască că efectul nefericirii pe care-l resimte este de fapt rezultatul propriilor lui acţiuni. Expresii de genul: “culegi ceea ce semeni” sau “cine seamănă vânt, culege furtună”  sau “roata se învârte” nu îi spune nimic.

Hibridarea aceasta nereuşită şi rezultatul ei este  moştenirea cea mai grea pe care ne-au lăsat-o comuniştii. Un blestem mai mare pentru poporul român nici că se putea. Tăranul şi-a pierdut farmecul, acea imagine idilică a satului român, iar orăşanul adevărat (intelectualul, de fapt) se pierde printre atâtea implanturi artificiale nereuşite. Deşi mă dor, înţeleg acum de unde au apărut expresiile de genul: “România este o ţară frumoasă, păcat că este locuită” sau “ne merităm soarta, conducătorii etc”, “sunt ai noştri şi cu ei defilăm” etc.

Uneori hibridarea a însemnat o reuşită. În cazul românilor însă, această corcire a dat naştere  la un specimen nereuşit.

14/02/2010

Gaiţele – o tragicomedie tot mai întâlnită în vremurile de azi

La începutul acestei săptămâni am fost, împreună cu fina mea, la premiera piesei “Gaiţele”, de Al. Chiriţescu. A fost prima piesă la care am participat după celebra renovare a Teatrului turdean. Şi ne-a plăcut ce-am văzut. Dar, fără să fi fost ceva premeditat, imediat ne-a sărit în ochi portocaliul de pe pereţii sălii. Mie personal îmi place mult această culoare şi o port la haine. Dar, e deja atât de des întâlnită/folosită la noi, încât parcă şi-a pierdut din valoare.

Să revin la piesă… ziceam că mi-a plăcut. A fost o punere în scenă foarte reuşită, meritele trebuie să i se recunoască regizoarei. Eu vreau să vorbesc despre altceva, despre subiectul piesei, despre atmosferă, despre intrigă şi despre puterea mesajului transmis. Iniţial văzusem piesa undeva prin adolescenţă, în perioada în care încă se mai dădeau piese la televizor şi mă străduiam să nu pierd nici un spectacol. Deşi nu îmi aduc acum perfect aminte dacă a fost o piesă sau o adaptare pentru televiziune, cred că mai degrabă cea de-a doua. Na, că am găsit-o pe You Tube:

Apoi, mai târziu am văzut filmul “Cuibul de viespi”, adaptarea pentru cinematografie a piesei. De fiecare dată, jocul actorilor a fost o adevărată artă. Şi asta m-a atras. Că subiectul …, aici vroiam să ajung … mi-a făcut rău pe dinăuntru. Doar că, adolescentă fiind, pe atunci nu înţelegeam prea bine ce se întâmplă. Însă acum, după atâţia ani, după o anumită evoluţie spirituală, am înţeles.

Piesa, de fapt subiectul, e încărcat cu foarte multă energie negativă. Acesteia îi dau însă putere actorii, prin identificarea cu personajele.  Pe semne că autorul, Chiriţescu, a simţit pe viu forţa degajată de cumulul bârfelor şi intrigilor dintr-un oraş de provincie care formează ceea ce azi numim egregor. Nu am să dezvolt această noţiune, vă las pe voi să fiţi curioşi, să certaţi. E foarte interesant. Sunt convinsă că autorul se simţea, la rândul său, prins în firele acestei pânze de păianjen şi nu ştia cum să o distrugă, ori o “vedea” şi simţea că nu o poate distruge. De aici frustrarea şi revolta care sunt transpuse foarte puternic în piesă.  Iar noi le-am simţit vizionând spectacolul. Unii au resimţit dureri de cap, unii au putut vizualiza cum “pânza” devine tot mai mare şi mai deasă. Când s-a terminat, nu îşi puteau explica de ce se simţeau istoviţi. Mă întrebam, cu prietena mea, ce au simţit actorii care au dat viaţă personajelor? Sunt sigură că nu a fost uşor. Unii s-au identificat atît de bine cu personajul, încât i-au dat o putere negativă şi mai mare. Să fie oare vorba de o compatibilitate vibraţională? Cât timp le va trebui să se desprindă de influenţa personajului?

Aşa cum spuneam şi în titlu, din păcate “gaiţele” sunt tot mai vii în lumea noastră. Mai ales în oraşele mici, dar şi în cadrul grupurilor de interese. Acest lucru l-am simţit foarte bine când m-a întors acasă, după cei 6 ani petrecuţi printre străini. Prin natura activităţii de jurnalism am pătruns în cercul intereselor locale şi, fără să vreau, am observat ce se întâmplă. Şi atunci mi-am promis că nu voi deveni niciodată o verigă a acestui cerc. Voi sta deoparte, pe post de observator. E mult mai sănătos şi interesant. Cei ce se luptă din răsputeri şi îşi doresc să facă parte din acest cerc, nu-şi dau seama că se vor prinde, mai devreme sau mai târziu, în pânza de păianjen.

Voi mai reveni pe tema acestui subiect.

Theme: Rubric. Bloguieşte pe WordPress.com.

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.